...Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, deşi s-au scurs vreo 40 de ani de-atunci. Era perioada rebelă a adolescenţei mele, când citeam cu furie, ubicuu, nesistematizat, având setea neostoită de a acumula cât mai mult, fără să conştientizez că lectura eclectică se sedimentează trunchiat, neuniform, adesea cu goluri. Pe masa mea se amestecau haotic, romane poliţiste, poeme romanţate, monografii, ceva Urmuz, mult Falkner şi din păcate mult prea puţin Tolstoi sau Blaga. Probabil aș fi continuat mult timp la fel, dar providențial, a venit o zi când m-am nimerit în casa unui prieten care cotrobăia prin casă după niscaiva țigări rătăcite și cum-necum am avut prilejul să trec pragul camerei fratelui său mai mare. Refugiată la mansardă, intimă, discretă, încăperea era tapetată din belşug cu poze şi citate din Iorga. Am înghiţit în sec, devenind brusc mizantrop şi apatic: eu acasă pe pereţi aveam postere cu Robert Plant şi Kempes, iar acolo era...o altă lume, mult mai ofertantă. Am rămas minute bune în faţa bibliotecii, unde pe lângă unii autori cu care mă împrietenisem deja, m-am întâlnit cu alții, despre care auzisem, dar spre rușinea mea aceștia rămăseseră departe de preocupările mele. Trebuia reparată această lacună, așa că am cerut permisiunea să împrumut trei cărţi.
-Când le aduci înapoi? Dacă observă frate-mio că i-am umblat prin bibliotecă, ne omoară pe amândoi.
-Până Luni le dau gata. Ai încredere, știi că mă țin de cuvânt.
-Nu știu ce să zic. Dacă ar fi ale mele...
-Hai, te rog!
Până la urmă miorlăitul meu a avut efect și am plecat spre casă având într-o pungă de un leu ,,Viaţa pe un peron” ,,Jurnalul de la Păltiniş” şi ,,Pe culmile disperării”. După câteva zile, am returnat pe furiş volumele, dar parfumul lor s-a păstrat intact, într-un sertar ascuns al inimii mele. În timp, Paler, Liiceanu şi Cioran mi-au devenit printre cei mai dragi autori, la care mă întorc constant, ca spre o poveste de iubire din anii tinereţii.
De ce mi-e dragă această amintire, aparent banală? Pentru că a reprezentat un moment special în viața mea. De-atunci mi-am ierarhizat altfel lecturile, ridicând ştacheta şi privind mai mult către esenţe. Am înţeles că stă în putinţa mea să transform o experienţă subiectivă într-o luntre personală, capabilă să plutească spre un orizont nemărginit; că există undeva o credinţă pătimaşă a celor care mai cred în cuvinte şi în puterea lor; că poți descoperi în cărți relația cu însăși viața, iar cultura...poate fi al doilea înger păzitor.
Acum când înțeleg mult mai bine însemnătatea acelui moment, închid ochii, zâmbesc cu drag și scriu cu degetul în văzduh: de-ai știi Sorine, ce minunat a fost atunci, demult, când la o răspântie, am putut culege o floare din grădina ta.
Călin Pintea.