sau o reverență în fața doamnei Ildiko Jung
Sunt semne că lumea mai poate fi salvată: acum când timpul nu mai păstrează ordinea prestabilită, încă mai apar forme de artă instinctuală care iluminează realitatea şi vorbesc despre un pământ al făgăduinţei accesibil tuturor. Unii le numesc cărţi.
,,La ce bun poeţii în timpuri sărace”? se întreabă retoric Holderin în Brod und wein şi tot el răspunde (dar în Mnemosyne): ,,Nu le stă în putere Cereştilor totul”. Scriitorii sunt muritorii care rămân în eternitate, restituind realul prin ochii lor miraţi. Transformând obişnuitul în ceva de poveste, ei se îmbarcă pe acea corabie rătăcitoare plină de visători fericiţi care privesc cu relativă inconştienţă lumea dimprejurul lor. Să fie asta o rupere de realitatea sumbră sau o încercare de a extrage de pe fundul mojarului (acolo unde se înlănţuie surogatele) o seducătoare cunună de flori? Nu ştiu. Ba mai mult, cred că aş fi vulnerabil înţelegând firescul cu care cineva vorbeşte ,,pentru tine”, ba chiar şi ,,despre tine”, fără să te fi cunoscut. În cazul de faţă mă mărginesc să constat cu bucurie că mai există persoane care (la vârsta când unii vorbesc doar despre medicamente şi nepoţi) se plimbă prin Poiana Viselor la braţ cu şevaletul confident .
Această carte nu este o înşiruire de cuvinte înşiruite meşteşugit, nici un compediu pompos decorat cu picturi, ci o declaraţie de dragoste izvorâtă din prea-plinul unui suflet sensibil care se dăruieşte tuturor. O percep născută dintr-o zvâcnire care sparge vitraliile unei catedrale unde uşile sunt ferecate, iar sensul vieţii este pictat cu penele unor corbi cenuşii. Fără să vrei te racordezi la ticăitul ceasului său interior, ignorând faptul că îţi subjugă imperceptibil ritmul miocardic, la început ludic, apoi pe nesimţite tulburător.
La origini are contururile zimţate, poate de aceea apar răni (încă) nevindecate, dar oniricul (inocenţa? prospeţimea? aerul ingenuu?), te conduce printr-o feerică grădină cu flori.
Nu demult revăzând Călăuza lui Tarkovski, (da da, unii se mai hrănesc cu iluzii), am avut o revelaţie asemănătoare: mi se părea că asist la un plonjon spre rădăcinile firescului interpretat în cheia unei spiritualităţi proprii oricărui ,,neguţător de vise”. De ce? Poate pentru că o intuiesc pe autoare risipită printre rânduri, având pe buze un surâs stingher. Cu părul răvăşit la tâmple şi degetele pătate de pigmenţi. Această senzaţie mă face să nu rămân ,,antre portas” în faţa unei sărbători care îmi sugerează o faţă nouă a copilăriei, însă una retrăită la alţi ani. E mult? E puţin? Nu ştiu, dar simt cum mă cuprinde dorul de a alerga după stele cu plasa de prins fluturi zvâcnind în mâna mea.
Printre pagini se iţesc crâmpeie de lumină, sub formă de imagini care întregesc mesajul transmis. Tablouri într-o carte? De ce nu? Să ne amintim că pe timpul campaniilor militare, adesea stihurile se cuibăreau în raniţele ostaşilor printre trusa medicală şi hărţi.
Artiştii (artista) tind(e) să tâlcuiască misterele uzând de un ,,tot” creativ care poate fi exprimat în diverse modalităţi artistice: în cazul de faţă uzând de acea primăvară a sufletului care este arta naivă. Nicăieri sacrul dintre (dinspre) cuvinte nu este însoţit mai tandru pe tărâmul trăirilor senzoriale, decât prin această formă de restituire a realului a cărei sinceritate vrăjeşte nemijlocit. Spre sfârşitul lui 1925, în scrisorile din Muzot, deplângând această pierdere treptată de exprimare a esenţelor, Rilke scria cuprins de amărăciune: ,,nu mai departe decât pentru bunicii noştri, o fântână, casa, turla bineştiută a bisericii, ba chiar propria lor haină, însemna pentru ei infinit mai mult decât ce era cuprins în spectrul vizual. Aproape fiece lucru era un vas în care se găseau omenescul şi în care agoniseau omenescul. Acum se înghesuie aduse de aiurea lucruri vide şi nepăsătoare, părelnice, imitaţii de viaţă.....O casă concepută pe model american, un măr american sau o viţă de acolo, nu are absolut nimic în comun cu casa, cu fructul, cu ciorchinele în care se învestiseră speranţa şi îngândurarea străbunilor noştri”. Străbătând culoarele Muzeului de Artă Naivă şi Spontană din Bruxelles (prin faţa unor pânze semnate de Cantinca Popescu şi Mariana Mihuţ) am înţeles mult mai bine aceste cuvinte şi inflorescenţele invizibilului din noi.
Îmi place livrescul care răzbate dintre rânduri. Savoarea acestui parfum păstrează acelaşi rafinament indiferent dacă descrie clădiri, obiceiuri sau vreun persnaj ,,raisonneur” din perioada interbelică. În această alchimie care a stat (mai mereu) la baza esteticului, roata olarului se învârte tihnit, îngăduind o fecundă revărsare spirituală. Extrem de genuin, ideile străbat porii, carnea, trupul şi ating acel loc intim unde doar desculţ se mai poate umbla prin iarbă. Să fie o încercare de a presăra petale inscripţionate cu juruinţe de taină? De ce nu, câtă vreme Goethe spunea că artistul este chemat pentru a învăţa oamenii să cunoască realitatea?
Desprinse parcă din basmele ruseşti într-o noapte magică de Sânziene, paginile alăturate sunt pretexte prin care scriitoarea ne aşează în palme roua sentimentelor ei. Nu sunt mulţi cei care o pot face într-un mod atât de delicat. Se cade să îi întoarcem această dovadă de iubire, strângând acest volum la piept. Să îi şoptim în taină gândul nostru bun, ştiind că acela care o răsfoieşte, ridică pleoapele unui vis senin.
Călin Pintea.