Călin Pintea – autorul romanului „Trepte spre cer” a înţeles că scrisul este o libertate cu multe ecouri în fiinţă şi că acesta e drumul care oferă sentimentul regăsirii unor originare libertăţi, altfel alcătuite în lumile solitudinii, în nelimitările imaginarului.
„Treptele spre cer” ale lui Călin Pintea sunt trepte care zidesc, care dau un rost, adică rost(u)iesc. Sunt „trepte” care provoacă, limpezesc, cuceresc, înalţă şi în spatele cărora autorul exersează hemografia, adică scrierea cu sine însuşi, cum afirma N. Stănescu.
Cucereşte dinamica frazării, cunoştinţele temeinice desprinse din mitologie, tehnică, arte plastice, creştinism, filosofie, literatură, arhitectură şi peste toate filonul unei spiritualităţi profunde trăite, simţite, iar nu închipuite. Suspansul, drama intelectualului, condiţia omului aflat „sub vremi” – toate acestea concurând cu un lirism cuceritor. Avem în „Trepte spre cer” pagini de poezie în proză de o frumuseţe tulburătoare. Autorul aşază lângă taina binelui, a adevărului, a frumosului, valori ca omenia, demnitatea, prietenia, credinţa şi morala, cartea fiind un fel de împărtăşanie cosmică, având temeiuri de viaţă în pământ şi în cer.
„Trepte spre cer” e romanul unei conştiinţe antrenate în existenţă, care a înţeles că salvarea, drumul nu sunt în afara noastră, ci înlăuntrul nostru. Protagonistul pare să spună, asemeni lui Iona: „E invers. Totul e invers...” Vlad Munteanu – protagonistul romanului, a găsit Drumul! Călin Pintea a găsit drumul, într-un timp ca netimpul, într-o lume ca nelumea, înţelegând că scrisul este eliberator şi poate salva lumi. „O boală-nvinsă este orice carte!” – spunea Lucian Blaga. Cred că prin „Trepte spre cer” Călin Pintea a păşit în grădină şi a reuşit să îşi stâmpere setea cu roua florilor!
Călin Pintea are fericita putinţă de a încărca textul cu întâmplări a căror concreteţe ilustrează o viziune unitară, chiar atunci când comentariile problematizante le înlănţuie, le storc semnificaţii. Tematica nu este nouă, dar „Trepte spre cer” propune unghiuri noi, îndrăzneţe de interpretare, prin panoramicul ideatic pe care îl oferă. Romanul este o frescă a României „socialiste” unde individul îşi caută libertatea şi fericirea. Căci despre căutare şi despre eşecurile succesive ale căutătorului este vorba în roman. De fapt, e căutarea sinelui, adică a lui Dumnezeu. În ordinea clipelor existenţei protagonistului, cititorul are o participare afectivă intensă. Prin interpretări profunde şi nuanţate, prin fineţea analitică, prin ancorarea în spiritualitate, cartea aceasta e o călătorie înspre adâncul cel mai adânc al fiinţei noastre. Aşezată, prin titlu, într-o geometrie celestă, această carte depune mărturie, prin treierul timpului, despre „realităţi spre centrul cărora se sondează pentru dezvăluirea frumuseţii şi adevărului, concepte raportate, în gând, la idealul de frumuseţe, de adevăr, închipuit de astrele cereşti”.
Călin Pintea devine „un nume aşezat pe-o carte”, cum ar spune Arghezi şi dacă a reuşit să împlinească acest gând, e semn că trebuie să continue.
În „treptele” pe care le-a definit Călin Pintea veţi găsi sacrul şi profanul din care sunt alcătuite vieţile noastre şi veţi înţelege că fiecare zi nu trebuie să fie altceva decât o nobilă sărbătorire a existenţei în locul acela tainic, unde dragostea zâmbeşte printre petale liliachii – aşa cum autorul însuşi mărturiseşte în cartea sa.
E multă bucurie în cartea aceasta, desfăşurată pe 16 capitole şi ...813 pagini. E frenezia aceea mărturisită, e exuberanţa gândului care nu se lasă înnăbuşit, e frumuseţea mărturisirii, e Eros şi Thanatos, cartea aceasta are verb şi percutanţă şi peste toate, spune o poveste care predispune la meditaţie şi reflecţie.
Călin Pintea debutează astăzi după ce a încercat starea de aşteptare. Una dintre dimensiunile interioare ale omului este starea de aşteptare. Poate fi fertilă dacă presupune studiu, acumulări şi clarificări, tocmai pentru a pregăti accederea către următoarea treaptă.
Cred că prin „Trepte spre cer” – carte care a văzut lumina lumii în haine de sărbătoare, Călin Pintea, risipitorul de iubire, trăieşte miracolul întâlnirii şi al accederii înspre o nouă treaptă!
Îi mulţumesc lui Călin pentru că, aşa cum el a spus, uneori, sub mantia lunii, admirăm aceleaşi stele pe cer!
Prof. dr. Maria Kozak