Mihai Vacariu: În cartea dumneavoastră, domnule Pintea, abordați câteva mari teme existențiale: iubirea, creația (și marii creatori), fericirea, frumosul, mântuirea (salvarea) – fie ea prin iubire sau cultură, relația dintre un bărbat și o femeie... Totuși, mai toate aceste teme au un numitor comun, care se regăsește și în titlu: salvarea prin cultură. Când și cum ați ajuns la această idee, că ne putem salva prin cultură?
Călin Pintea: În general evit să fiu sentențios, mai ales când este vorba de călătorii printre meandrele inimii. Știm cu toții că efectul unui medicament poate fi diferit de la un pacient la altul, așa că ar trebui să spunem de la început că „Terapia prin cultură” este o carte de nișă. Ea nu emite verdicte și nici nu-și permite să traseze un anumit itinerariu spiritual, ci propune o pledoarie despre încercarea de a extrage din penumbră splendorile lumii în care trăim. Pe de altă parte, rândurile despre care vorbim se constituie și într-o mărturie despre harul alchimiei sufletului de a preface frunzele veștede în inflorescențe luminoase. Da, este adevărat, mesajul central vorbește despre rolul pe care cultura îl are în prospețimea spirituală a fiecăruia dintre noi.
Mihai Vacariu: Este salvarea prin cultură/artă singura modalitate de a ne salva, sau, mă rog cea mai importantă? Asta dacă ar fi să subscriem la strigătul lui Nietzche – „Arta, nimic altceva”...
Călin Pintea: Depide de pacient. În cazul meu și al multora este o șansă de a păși în Dumbrava minunată care ne așteaptă cu toate florile vibrând, dornică să ne împrospăteze visele, să ne înmugurească inimile, să ne coloreze viața, într-un mod tulburător și în același timp sublim. Cu fiecare poezie, simfonie, sau operă de artă, se adeveresc cuvintele lui Dostoievski (pe care știu că îl prețuiți atât de mult), potrivit cărora „frumusețea va salva lumea”. Dacă îmi îngăduiți și nu este prea mult, aș completa că „frumusețea interioară nu îmbătrânește niciodată”, iar această virtute este potențată de cultură.
Mihai Vacariu: Faceți referire adesea la toate formele de expresie artistică, muzică, sculptură, pictură, literatură etc. Ar fi cumva, completitudinea omului prin toate formele de artă. Există posibilitatea acestei completitudini doar printr-o formă de artă, sau sunt necesare toate? Mă gândesc la tinerii noștri cititori, cât de important este pentru ei să își dezvolte acest background mulivalent?
Călin Pintea: Nu sunt un naiv: știu că în vâltoarea vremurilor pe care le trăim, este destul de dificil să aloci timp consistent studiului elaborat al unui domeniu paralel. Totuși, îndrăznesc să cred în frumusețea culturii și în cultura frumosului din noi. Un tânăr sensibil, educat prin inflorescențele parfumului cultural, va ilumina prin cuvintele și vibrația mesajului său orice conversație în care va intra. Știu că nu-i ușor, dar cred cu convingere că vestita maximă „Per aspera ad astra” (prin greutăți spre stele), ne poate însufleți pe toți, nu doar pe Hercule al lui Seneca. Mai mult, antrenamentul cultural de care vorbea Constantin Noica, ne poate vorbi în acela și timp despre voluptatea muncii împinsă dincolo de limită, despre sacrificiu, crez artistic și visare, de fapt despre valorile care fertilizează lumea, îi îmbogățesc sensul și o înaripează.
Mihai Vacariu: Dintre toate cuplurile de artiști celebri, de ce l-ați ales tocmai pe cel format din Camille Claudel – Auguste Rodin? Care este tâlcul acestei exemplificări? Ce fel de iubire a fost acolo?
Călin Pintea:În carte sunt surprinse vitralii din viața a patru cupluri celebre. Pe lângă cel despre care ați amintit, îi mai avem alături pe Beethoven și tânăra oarbă care i-a inspirat acestuia „Sonata Lunii”, Charles Dickens și tulburătoarea Ellen Ternan, alături de indisolubila pereche Amedeo Modigliani și iubita lui Jeanne. În toate aceste cazuri rolul muzelor a fost covârșitor pentru maeștri, i-au însuflețit și cu siguranță au contribuit decisiv la unele din întrupările artistice. Cele aproximativ două decenii diferență de vârstă dintre artiști și mai tinerele lor suflete-pereche se regăsesc și în cadrul cuplului Christian Sand și Maria Bart, protagoniștii principali ai acestei cărți, dar povestea lor are nuanțe mai contorsionate. Sigur, nu toate iubirile sunt la fel și tocmai de aceea ne bucurăm că fiecare dintre ele pictează în mod diferit ferestrele din inimile noastre.
Mihai Vacariu: Spuneați undeva în carte că „Visul este viață, adesea mult mai adevărat decât realitatea”, o idee la care subscriu mulți dintre romantici și nu numai. Cât de mult trăiți în vis și cât de important este visul pentru dumneavoastră?
Călin Pintea: Visele oferă motivație, refugiu și speranță. De cele mai multe ori îndeamnă scriitorul să devină o peniță care tălmăcește albastrul intens. În literatură au rolul de a apropia tâmplele autorului de cele ale cititorului său, iar din acest cupaj de căutare reciprocă și încredințare, visele dau sens vieții și o înfrumusețează. Pe de altă parte arhitectura unui roman ține de succesiunea viselor care se oglindesc în paginile cărții, iar personajele coboară dintr-un sălaș oniric pentru a se reinventa din drag de cititor. Dacă Rodin, Dickens, Beethowen, sau Modi, îți sunt prezenți în somn, mesajul cărții se întrupează de la sine, cu minim de efort. În rest - rigoare, stăruință și suflet permeabil la frumos.
Mihai Vacariu: Oare nu era mai bine pentru profesorul Sand să rămână amnezic? Cumva, nu îți câștigi libertatea supremă tocmai atunci când te desparți de lumea aceasta?
Călin Pintea: Cu siguranță răspunsul la această întrebare diferă de la un cititor la altul, în funcție de propensiune, implicare și modul în care empatizează cu mesajul transmis. În ceea ce mă privește prefer călătoria în lumea senzitivului cu tot ce presupune ea: implicare, efort, luptă, suișuri, coborâșuri, de fapt căutarea colțului de rai de pe pământ. Tot acest efort conjugat înseamnă viață, iar darurile ei aduc luminițele minunate din priviri.
Mihai Vacariu: Veșnicie, nemurire, salvare – sunt termeni recurenți în cartea dumneavoastră. În ce măsură este vorba despre veșnicia și salvarea teologică, în viața de apoi? Dacă are conotații, care sunt acestea? Despre ce veșnicie este vorba?
Călin Pintea: Probabil faceți referire la episodul întâlnirii din pădure dintre Maria și preot, dialog care a zguduit unele prejudecăți, construind punți de legătură greu de intuit până în acel moment. Fără a intra în intimitățile acestui subiect imens, cred că Măria Sa Cuvântul nu trebuie să închidă ușa dinspre inefabilul din noi, ci să deschidă fereastra către zenit. Cred cu adevărat că această capacitate a omului de a dărui frumusețe prin intermediul cuvintelor este dovada vie a întrupării Logosului în fiecare dintre noi. Așa cum orice carte este mai mult decât textura unor gânduri așternute pe hârtie, la fel și rugăciunea își unduiește aripile mult peste conținutul strict exprimat prin cuvinte. Da, cred în cuvântul de învățătură pus în sfeșnic ca să lumineze și că un om care își clădește viața pe credință și iubire, nu este supus rătăcirilor. Cred și implicit îmi prelungesc viața.
Mihai Vacariu: Motto-ul ultimului capitol este „All you need is love”, refrenul celor de la The Beatles. Să înțelegem că până la urmă, vorba lui Marin Preda, ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, constituie ultima șansă de salvare?
Călin Pintea: Cu siguranță, iar acest îndemn hristic la iubire poate fi expresia extazului tăinuit în inimile noastre. Să nu uităm că inima este vie cu adevărat atunci când pe lângă sânge, pulsează și dragoste în jur. Am fost zămisliți din iubire, pentru a fi fericiți. Cultura vine să se alăture acestei minunate taine.